Înființarea celor 7 regimente grănicerești din Transilvania a fost încredințată, la data de 5 iulie 1761, Generalului de cavalerie baron Adolf Nikolaus von Buccow, ajutat de un grup de ofițeri și de Samuel Brukenthal, viitorul guvernator al Transilvaniei.

• 5 regimente de infanterie: două românești și trei secuiești
• Un regiment de cavalerie românesc de dragoni,
• Un regiment de cavalerie secuiesc de husari

Proiectul de înființare a "Miliției Naționale Grănicerești" a fost încheiat la data de 13 octombrie 1761 și aprobat la 16 aprilie 1762 de către Maria Tereza.

În anul 1764, după constituirea Regimentului II de graniță românesc, cu sediul la Năsăud, precum și a celor secuiești, s-a trecut la înființarea Regimentului I de graniță cu sediul la Orlat, căruia i s-a încredințat misiunea de a păzi granița dinspre Țara Românească, începând de la Porțile de Fier și până la Tohan.

Operațiunea a durat până în anul 1766 și a fost condusă de generalul Ziskovic, ajutat de contele Lazăr și de cancelarul transilvan Nicolae Bethlen.

Prin patentă împărătească, întreg teritoriul supus militarizării a fost declarat liber, viitorii grăniceri urmând a fi scoși din starea de iobăgie și scutiți de toate taxele, excepție făcând "taxa capului"(capitația), "taxa marhelor"(vitelor), de un așa zis impozit comercial și unul pe case.

Grănicerii prestau serviciul militar obligatoriu începând de la vârsta de 16 ani și până la 64 de ani, cu hainele și "merindele" (hrana) lor, acestea fiind suportate de stat numai pe timp de campanie. Pentru perioadele de pace se prevedea ca doar 1/7 din efectivul activ să fie în serviciu.

Grănicerii urmau a fi împroprietăriți proporțional cu numărul membrilor din familie, cu sesii grănicerești în suprafață de cel puțin 15 jugăre (cca. 8,63 hectare), care se puteau moșteni însă numai pe linie bărbătească. Ei erau scutiți de prestații și sarcini publice precum și de încartiruiri, fiii lor putând urma în mod gratuit cursurile școlilor grănicerești de orice fel, inclusiv institutele superioare de învățământ militar pentru a deveni ofițeri.

Instrucția militară urma să se facă în toate zilele de duminică și de sărbătoare, după terminarea serviciului divin, precum și în trei zile lucrătoare pe an la reședința de companie. Din când în când, instrucția trebuia să se facă și în cadrul diviziei sau batalionului iar la trei, patru ani, în cadrul regimentului.

Pe timpul concentrărilor se plătea o soldă de doi florini lunar, iar grănicerii care reușeau să-i prindă pe fugari și să-i aducă la locurile de unde au fugit, puteau primi câte un galben pentru fiecare din aceștia, la fel și pentru contrabandiști. Armele care erau în dotare, atât cele albe cât și cele de foc împreună cu muniția, erau puse la dispozitie de către stat, grănicerii fiind obligați să le păstreze și să le întrețină în bună stare pe cheltuiala lor.

Paza graniței se făcea atât în puncte fixe, numite "cordoane" (pichete), cât și prin patrulare, un schimb durând două săptămâni, serviciul fiind remunerat cu câte patru cruceri pe zi. Din această soldă, după înființarea așa zisului "Fond de montură" în 1771, grănicerilor li se rețineau câte 10-15 cruceri pentru uniformă.

Pe timp de pace grănicerii erau obligați să facă pază la "ștabul" (comandament) regimentului, să asigure serviciul poștal, să participe cu brațele și cu carul la repararea și întreținerea cazărmilor și a celorlalte clădiri grănicerești. Când nu erau de serviciu se ocupau de gospodărie, de agricultură și de creșterea vitelor, de cărăușii și comerț. Pe timp de război, grănicerii plecau în campanie "cu țocu-n poc" (formă alterată a expresiei germane "mit Sack und Pack"), cu sensul de "cu totul", respectiv cu întregul echipament de război, pe această perioadă familiile celor plecați pe câmpul de luptă fiind scutite de dările obișnuite. Paza graniței rămânea în grija rezerviștilor și a invalizilor, iar economia în cea a femeilor, bătrânilor și copiilor.

Prevederile de mai sus au fost completate în 12 noiembrie 1766, o dată cu apariția unui nou "Regulament al graniței militare" care cu mici modificări a rămas în vigoare până la data desființării regimentelor.

Regimentele grănicereşti, înfiinţate de austrieci au constituit mijloace de apărare împotriva atacurilor străine, îndeosebi turci, împotriva nobilimii în caz de nesupunere, dar, în acelaşi timp, şi pentru răspândirea Unirii cu Biserica Romei. În acelaşi timp ele au reprezentat, după spusele lui N. Iorga, importante focare de cultură şi civilizaţie ale românilor.

Între 1762-1765 sunt înfiinţate două regimente de graniţă româneşti, unul la Năsăud şi al doilea din Haţeg până în Ţara Bârsei şi trei regimente secuieşti la care se adaugă alte două regimente în Banat (1764-1768) , unul româno- iliric şi altul german- bănăţean.

Regimentul I grăniceresc (ORLAT) avea în componenţă şi compania IV cu sediul la Cugir (Cugir, Baştea, Hanna). La 20 mai 1777, generalul de brigadă CHRISTIAN ROLL şi comisarul de război GH. OBST realizează pe 74 de foi de hârtie un recensământ al grănicerilor din Cugir cunoscut sub numele de MUSTERUNG - LISTE. Fiecare regiment avea pământurile lui şi o avere pe care o administra în comun. Aceasta se numea COMPOSESORAT (Proprietăţi administrate împreună de către persoane desemnate în urma votului majorităţii, fiecare membru păstrându- şi dreptul de proprietate asupra terenurilor).

Familiile grănicereşti aveau o proprietate care nu se putea împărţi între urmaşi, rămânând ca indivizibilă. Cheltuielile de administraţie se acopereau din Fondul de PROVENTE, iar la unele regimente din Fondul de MONTURĂ din care se ajutau grănicerii la procurarea îmbrăcămintei.

Hotarul Cugirului era împărţit în 200 SESII (1 SESIE = 9 găleţi a 4 ferdele). Fiecare sesie avea pe lângă cele 36 de ferdele de semănătură, 3 care de fân şi vii pentru 20 de vedre. Mai târziu hotarul se împarte în 300 sesii, dar până la 1776 numai 242 erau ocupate de familii, restul de 58 erau libere şi nemuncite.

Conscripţia militară din 1766 arată că grănicerii aveau pe lângă cele 4 păduri (Dumbrava, Feţele, Bucuru şi Călene) şi 12 munţi alpini cu drept de servitute (păşunat).

La 18 februarie 1851, prin ordinul comandei militare Sibiu se desfiinţează graniţa militară, cele 5 regimente grănicereşti se transformă în regimente de linie.

Din 6 septembrie 1862, prin decret imperial (ERKENTNISS), se precizează dreptul de servitute (păşunat şi lemnărit) care aparţine NUMAI fostelor familii grănicereşti. Hotărârea comunei Cugir nr. 196/1880 arată că  se bucură de acest drept : fostele familii grănicereşti, descendenţii acestora de sex bărbătesc majori sau capi de familie, văduvele lor, minorii de sex bărbătesc când vor deveni majori. Străinii nu aveau drept de servitute, dar mărginenii DA, pentru 500 florini plătibili pentru totdeauna.

Urmaşii foştilor grăniceri primeau pădurile DOSUL SPINULUI, VALEA SASULUI şi PĂLTINEI (GROŞI), adică  1580 jugăre, prin sentinţa 1343 din 1913 a Tribunalului Deva.

În 1897 averea comunei Cugir se prezenta astfel:

După desfiinţarea graniţei militare, Composesoratul Graniceresc Cugir a continuat să fiinţeze (exceptat de expropiere prin Legea agrară din 1921, art.6, aliniat 2, alte prevederi art.12 - 13 din aceeaşi lege).

Odată cu naţionalizarea şi cooperativizarea,  proprietăţile composesoratului au fost trecute în proprietate statului.

După evenimentele din decembrie 1989, Composesoratul Grăniceresc Cugir a fost reînfiinţat în anul 2000, beneficiind de prevederile Legii 169/ 1997 şi 1/2000, iar ulterior de OUG 102/2001 aprobată cu modificări prin Legea 400/2002 şi modificate prin Legea 247/2005 privind reconstituirea pe bază de documente.

PREŞEDINTE AL COMPOSESORATULUI  GRĂNICERESC CUGIR
EMIL NICOLAE MUNTEAN